Prin unele sate, în nopțile de toamnă, mamele auzeau un plâns de copil. Venea de afară, de la marginea cimitirului.
Nu era niciun copil acolo.
Bătrânele știau ce e: un moroi.

Fișa ființei

• Alte nume: moroaică (la femeie)
• Unde: în toată țara, mai ales în Moldova
• Îl auzi: noaptea, ca un plâns de prunc din întuneric
• Te aperi cu: un nume dat ca la botez, usturoi, pomană

Cine e

Moroiul e un suflet care nu și-a găsit liniștea. În multe locuri, așa se spunea copilului mort nebotezat. Fără nume și fără slujbă, sufletul lui rămâne între lumi, plânge și cere ce n-a primit.

În alte sate, mai ales prin Moldova, moroiul e chiar strigoiul mort: omul care se întoarce de la groapă la casa lui.

La femeie i se spune moroaică.

Unde se spune că umblă

În toată țara, mai ales în Moldova. Pe la morminte, pe la răspântii și pe la casele de unde a plecat.

Cum îl recunoști

Îl auzi mai des decât îl vezi. Moroiul-copil plânge noaptea ca un prunc, de undeva din întuneric. Moroiul-om bate în fereastră, mută lucrurile prin casă, chinuie vitele.

Unde umblă moroii, oamenii slăbesc și se îmbolnăvesc fără pricină.

De ce te ferești și cum scapi

Pentru copiii morți nebotezați se credea că există un leac. Cine aude plânsul moroiului poate să-i dea un nume, ca la botez: „Dacă ești băiat, să te cheme Ion. Dacă ești fată, să te cheme Maria.” Cu numele primit, sufletul se liniștește și pleacă.

Ca să te ferești de moroii mari:

• unge ușa și ferestrele cu usturoi;
• nu lăsa mortul singur în casă până la îngropare;
• dă de pomană pentru sufletul celor plecați, la sorocul cuvenit.

Se zice că odată…

Se zice că odată o femeie din sat se întorcea seara de la stână, pe drumul de lângă cimitir. Era toamnă și se lăsase ceața.

Din ceață a auzit un plâns de prunc. Subțire, înfrigurat, aproape.

S-a oprit. A strigat: „E cineva?” Plânsul a tăcut o clipă, apoi a început iar, mai aproape.

Femeia își pierduse și ea, cu ani în urmă, un copil, mort înainte de botez. Și-a făcut cruce. Apoi a zis tare, cum o învățase bunica: „Dacă ești băiat, să te cheme Ion. Dacă ești fată, să te cheme Maria. Mergi cu Dumnezeu.”

Plânsul s-a oprit. Ceața s-a ridicat de pe drum.

Femeia a ajuns acasă și n-a spus nimănui. Dar în duminica următoare a dus colaci la biserică, pentru un suflet fără nume.

Povestea e repovestită după credințele culese de S. Fl. Marian și A. Gorovei.

Știați că…?

Cuvântul „moroi” e înrudit cu numele unor ființe asemănătoare de la vecinii slavi, iar rădăcina lui se leagă de ideea de moarte și coșmar. Aceeași rădăcină o găsim, se crede, în cuvântul francez cauchemar, adică coșmar.

De povestit celor mici

În poveștile vechi, moroii erau sufletele care se rătăciseră și nu-și mai găseau drumul spre casă. Oamenii buni le ajutau: le dădeau un nume și le spuneau „mergi cu bine”. Iar sufletele, liniștite, plecau mai departe.

---

Ați auzit în copilărie de plânsul moroilor? Ce se spunea la voi despre cei care mor fără botez?

Surse: S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, 1892; Artur Gorovei, Credințele și superstițiile poporului român, 1915; Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, 2001.

Moroiul face parte din „Bestiarul lui Vodă”, o carte cu 30 de ființe din folclorul românesc, la care lucrez. Celelalte vin în curând.