În ultimii ani de viață, picioarele nu-l mai țineau. Degetele nu mai puteau strânge pensula.

Și totuși, pe pânzele lui au continuat să apară flori.

Pe el îl chema Ștefan Luchian. Azi îl știm drept pictorul florilor.

Cum s-a ajuns aici?

S-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, în județul Botoșani. Tatăl lui era maior în armată.

A învățat la Școala de Belle-Arte din București, apoi la München și la Paris, la Academia Julian.

Întors acasă, nu s-a mulțumit cu arta oficială. În 1896 a fost printre organizatorii primului Salon al artiștilor independenți din București.

Pe la 1900 au apărut primele semne ale bolii. Biografii au numit-o scleroză multiplă. În 1902 a fost internat la Spitalul Pantelimon.

Boala a înaintat încet, dar fără oprire. Picioarele i-au paralizat, iar vederea a început să-i slăbească.

Luchian a pictat mai departe, din fotoliu, ce putea avea aproape: flori în vase, portrete, colțuri de natură. Multe dintre tablourile lui cele mai cunoscute, precum „Anemone”, sunt din acești ani.

Spre final, nici degetele nu-l mai ascultau. Pictorul Nicolae Tonitza a povestit că i-a legat pensula de antebrațul drept, ca să poată lucra în continuare.

În 1915 a venit o lovitură mai grea decât boala. S-a răspândit zvonul că alții pictează în locul lui, iar el doar semnează. Bolnav și țintuit în casă, Luchian a fost anchetat pentru fals.

Tudor Arghezi i-a luat apărarea în presă. Pictorul n-a fost condamnat niciodată.

A murit în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, la București. Avea 48 de ani.

În 1948, Academia Română l-a ales membru post-mortem. În 1981, viața lui a ajuns pe ecran, în filmul „Ștefan Luchian”, cu Ion Caramitru.

Florile lui sunt și azi printre cele mai cunoscute tablouri din pictura românească.

---

Voi ați văzut vreodată un tablou de Luchian într-un muzeu? Ce flori vă amintesc de casa copilăriei? Scrieți-mi mai jos, în comentarii.