În noaptea de Sfântul Andrei, gospodinele ungeau ușile și ferestrele cu usturoi.
Nu de frig. Nu de boală.
În noaptea aceea, se spunea, ies strigoii.

Fișa ființei

• Fel: viu (sufletul iese din om în somn) sau mort
• Unde: în toată țara: cimitire, răspântii, dealuri
• Când: noaptea Sfântului Andrei și ajunul Sfântului Gheorghe
• Te aperi cu: usturoi la uși și ferestre, secere la prag

Cine e

Strigoiul nu e unul singur. Bătrânii știau de două feluri.

Strigoiul viu e un om ca oricare altul. Ziua lucrează, vorbește, merge la biserică. Noaptea, cât doarme, sufletul îi iese din trup și umblă prin sat. Se spunea că un asemenea om se naște cu semn: cu „căița” pe cap, adică învelit în pielița în care stă pruncul înainte de naștere.

Strigoiul mort e cel care nu-și găsește liniștea după moarte și se întoarce între cei vii. Mort nebotezat, mort de moarte rea, mort peste care a sărit o pisică înainte de îngropare. Toate puteau face dintr-un om un strigoi.

Unde se spune că umblă

În toată țara. Prin cimitire, la răspântii, pe dealuri și la casele unde a trăit.

Cel mai tare umblă în două nopți: în noaptea Sfântului Andrei, spre sfârșitul lui noiembrie, și în ajunul Sfântului Gheorghe, în aprilie.

Cum îl recunoști

Strigoii vii se adună noaptea pe dealuri, la hotare, și se bat între ei cu ce apucă. Dimineața, cel care a fost strigoi se trezește frânt, fără să știe de ce.

Unde umblă strigoii, vacile nu mai dau lapte. Se spunea că strigoaicele le iau „mana”, adică rodul și laptele, și-l duc în gospodăria lor.

Strigoiul mort se cunoaște după mormânt. Pământul e surpat, iar crucea, strâmbă.

De ce te ferești și cum scapi

Strigoiul vine mai întâi la ai lui: la nevastă, la copii, la vecini. Le ia puterea, îi îmbolnăvește, îi chinuie în somn.

Ca să te ferești:

• unge cu usturoi ușa, ferestrele și coșul în noaptea Sfântului Andrei;
• întoarce oalele cu gura în jos și nu lăsa apă neacoperită peste noapte;
• pune o secere sau o furcă lângă prag.

Când un mort era bănuit că se face strigoi, oamenii satului îi deschideau mormântul. Ce găseau și ce făceau atunci ține de partea cea mai întunecată a poveștii, pentru cei mari.

Se zice că odată…

Se zice că odată, în noaptea de Sfântul Andrei, toate femeile din sat ungeau ușile cu usturoi. Toate, mai puțin una.

Era o nevastă tânără, venită de la oraș. „Să ung pereții cu usturoi? Să-mi pută casa?” a zis ea, și a lăsat fereastra deschisă, că era cald de la sobă.

În noaptea aceea a visat că i se așază cineva pe piept. Greu, rece, fără chip. Voia să strige și nu putea.

Dimineața s-a trezit frântă, de parcă ar fi cărat saci toată noaptea. A doua noapte, la fel. A treia, vaca n-a mai dat lapte.

Abia atunci a venit soacra. N-a zis nimic. A luat căpățâna de usturoi, a uns ușa, ferestrele și horna. A pus secera sub prag, a întors oalele cu gura în jos.

În noaptea a patra, nevasta a dormit ca un prunc.

În anul următor, de Sfântul Andrei, a fost prima din sat care și-a uns casa.

Povestea e repovestită după credințele culese de S. Fl. Marian și A. Gorovei.

Știați că…?

Cuvântul „strigoi” vine din latină, de la strix, numele unei păsări de noapte care, în credința romanilor, sugea viața copiilor.

De povestit celor mici

Strigoii sunt umbrele nopții din poveștile bunicilor. Ei nu suportă mirosul de usturoi, de aceea bunicile puneau usturoi la ferestre. Iar noaptea de Sfântul Andrei era o noapte în care toată lumea stătea în casă, la gura sobei, și își spunea povești. Exact ca noi acum.

---

Ce se făcea la voi acasă în noaptea de Sfântul Andrei? Mai ungeau bunicii ușile cu usturoi?

Surse: S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, 1892; Artur Gorovei, Credințele și superstițiile poporului român, 1915; Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, 2001.

Strigoiul face parte din „Bestiarul lui Vodă”, o carte cu 30 de ființe din folclorul românesc, la care lucrez. Celelalte vin în curând.